Fereastra spre sens

Timp de citire: 4 minute

Un om rătăcea în deșert într-o zi toridă de vară. Furtuna de nisip acoperise toate drumurile și nu mai avea niciun indiciu unde se afla sau unde se îndrepta. Încerca să privească în jur, dar nisipul îi intra în ochi și nu putea vedea nimic. Ca prin minune, furtuna începe să scadă în intensitate, vântul se domolește, iar marea de nisip se desfășoară în jurul lui acoperind orice urmă care l-ar fi putut duce spre casă.

”Acum ce fac? Încotro mă îndrept? Care e direcția care mă poate duce spre civilizație? Oare ce distanță va trebui să parcurg? Nu am apă, nu am mâncare. Cât voi supraviețui? Sau, mai bine spus, voi supraviețui?” Aceste întrebări l-au măcinat pe om o perioadă. Apoi, se ridică brusc: ”Orice direcție e mai bună decât să stau pe loc!”, își spune.

Și pornește la drum pășind anevoios prin marea de nisip. Privind în jurul lui, îi vine în minte fără să vrea o clepsidră. Timpul se scurge ireversibil, iar nisipul care se strecoară în clepsidră îi dă fiori pe șira spinării.

Soarele începe, încet încet, să se îndrepte spre apus. ”În curând, seara se va lăsa în deșert. Ce voi face?”, gândea el. Căldura și oboseala îl fac să se oprească. ”Mă odihnesc puțin, apoi voi porni din nou la drum”.

Se așază pe nisip, respiră adânc, își întinde picioarele și ochii îi rămân ațintiți în nisip simțind cum un vid interior îl cuprinde.

La câțiva pași în fața lui nisipul începe să se miște. ”O nu!”, își spune. ”Începe din nou furtuna?” Dar iată că din nisip începe să-și facă încet încet apariția un șarpe în a cărui piele aurie se reflecta soarele, dând impresia că este aur mișcător.

Omul simte că transpirația de pe el începe să se transforme în gheață, sângele în vene la fel, pupilele se dilată și tot ce mai simte este inima care amenința să-i sară din piept.

Dar asta nu-i toată surpriza. Șarpele își înalță capul, îl privește fix, deschide gura și … începe să vorbească:

• Ți-e frică, așa-i?

Tăcere…

• Te chinuie îndoiala dacă sunt un produs al imaginației tale sau sunt real. E simplu. Încearcă să te miști și vei afla.

Tăcere…

• Îmi pare rău de tine că te-ai rătăcit aici, dar aș putea să te ajut. Îți pot arăta direcția corectă. Nu mai e mult de mers. Însă vreau ceva în schimb. Ce îmi dai?

Tăcere…

• Știu că te gândești acum la ce ai putea să îmi dai numai ca să scapi. Îți spun eu dacă tu nu vorbești: vreau viața fratelui tău. Știu că e medic și a sacrificat mulți frați de-ai mei luându-le veninul ca să-l folosească la medicamente. Ce zici? Ții la viața ta?

Omul își face curaj, își mișcă mâna dreaptă și o duce ușor către piept, apoi către gât unde purta un lănțișor cu cruce. Strânge crucea în mână, își deschide gura și cu mare greutate începe să spună ”Tatăl nostru…”

Șarpele își înalță capul și mai sus și îi spune:

• Chiar crezi în poveștile astea? Iată, eu stau în fața ta, sunt real, dar Tatăl tău unde este? De ce nu te salvează? Hai să-ți spun o poveste: se spune că în vechime un tată și-a dezmoștenit fiul pentru că era gelos pe inteligența și frumusețea lui. Chiar crezi că un asemenea Tată te va salva?

Din palid, omul începe să devină roșu de furie.

• Până când îți voi mai suporta minciunile, șarpe? Deșertul nu este un loc de pierzare pentru mine. Acum mi-am dat seama cu adevărat cine sunt și ce e cel mai important în viață. Tu spui povești, dar eu îți voi spune adevărul: cel care a luat veninul fraților tăi, a demascat minciuna și a adus adevărul, iar cu acest adevăr a vindecat rănile fiilor acelui Tată despre care tu vorbești. Nu gelozia l-a făcut să te dezmoștenească, ci nebunia ta. Spui că ești real, dar ochii minții pot înșela dacă ne luăm după aparențe. Pe Tatăl îl văd cu inima care este parte din inima lui. Dacă m-ar înșela pe mine, s-ar înșela pe sine. O împărăție dezbinată în sine nu rezistă. Și, în final, Fratele meu care a smuls veninul fraților tăi, l-a smuls și pe al tău. Ești neputincios, șarpe!

Atunci omul s-a ridicat cu curaj, a prins șarpele de gât și de coadă, l-a ridicat deasupra capului și l-a aruncat în depărtare.

Ce s-a întâmplat mai departe cu omul nu se știe, dar chiar dacă a mai rătăcit prin deșert, adevărata Cale din inima lui o cunoștea. Adevărul l-a eliberat de frică și a înțeles că Viața lui e prețioasă pentru Tatăl.