Fereastra spre sens

Timp de citire: 7 minute

”Covorul” de noroi

Azi noapte n-am putut dormi. Mi-a venit în minte povestea unei fetițe. O fetiță nu mai mare de 7-8 ani, cu părul castaniu, ochii mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna și prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un ”covor” de noroi.

Oare ce să fi pățit această fetiță? Cum de a ajuns aici? Sinceră să fiu, în noaptea asta nu am avut nici suficient timp și nici o curiozitate prea mare de a citi povestea de la început. Asta ar însemna să merg până la Adam și Eva. E prea mult. Părintele I. îmi spunea că trebuie să ne concentrăm pe esențial, așadar am încercat să extrag esențialul din această poveste.

Muntele ”Eu Sunt Cel Care Sunt”

La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, ”Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Nu are rost să-l descriu. Fiecare îl poate cunoaște analizându-și propriul hău. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf nu se vedea de norii denși. Se numea muntele ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar fi găsit ceva mai bun decât ce fusese în viața ei până atunci.

Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârâieturi și răni a avut de la pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Ce se știe este că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice chiar dacă avea o vagă intuiție că ar mai fi putut un pic.

N-a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde e complet întuneric, un întuneric dens și privești neputincios cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis  a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în gheara unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Iar a simțit că cineva îi fură speranța și s-a refugiat în somnul greu.

Aventura din Palat

Nu se știe cât a durat acea călătorie. Se știe însă că la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar așa de înalt, nu avea o arhitectură elegantă, ci o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă, a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-odată a izbit-o o lumină puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari și largi prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei vede la un moment dat o ușă îngustă la care ajungeai urcând multe trepte.

A urcat totuși treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau spre turnul palatului în spirală și erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus și pe care scria ”Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește cu o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria ”Speranță”, ci ”Îndoială”. Brusc își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…

Rochița de mătase

Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o zarvă și o gălăgie plină de veselie nemaipomenite. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreptă spre a se așeza acolo nefiind observată, aparent, de nimeni.

Se așază pe scaun temătoare și circumspectă admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa unde erau scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară repede scările, o privește suspicios și se îndreaptă direct spre ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: ”Tu cine ești? Cum de ai intrat în palatul meu murdară?”. Fetița deschide ochii mari care se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce furios către servitori și le strigă: ”Scufundați-o în apă! Dar nu într-un râu, ci într-un ocean! E foarte murdară! Apoi, dați-i o rochiță de mătase, dar să nu fie din mătase chinezească că e de proastă calitate, ci din mătase țesută de serafimi! Haideți! Ce mai stați?”

Nu se știe prin ce proces a trecut fetița, ideea este că a apărut în sală în fața bărbatului între două vârste, transformată. ”Acum, te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. ”Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. ”De ce taci și nu zici nimic? Aici e banchet, toată lumea se distrează! Nu ai nimic de spus?”. ”Ba da”, spune fetița. ”Vreau să mă întorc acasă”. Dintr-odată în sală s-a lăsat o tăcere grea. ”Cum?!”, întreabă bărbatul indignat. ”Te-am scos din noroi și te-am adus într-o sală de palat, iar tu vrei să te întorci acasă?! Pentru Numele Meu! De ce?”. Temătoare, fetița îi spune: ”Pentru că vreau să îi aduc și pe părinții și pe frații mei aici”.

”Incredibil!”, strigă de indignare bărbatul. ”Foarte bine! Dacă așa vrei! Ușa e acolo! Poți să pleci!”. Fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri către ieșire. Era convinsă că se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.

Aripile libertății

Deschide ușa, iese, iar în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată cu soarele și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă către ea și o întreabă: ”Unde mergi?”. ”Merg să-mi aduc părinții și frații aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg și atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: ”Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.

Nu se știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Nu se știe. Cert, uimitor și ciudat este faptul că prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți. Lăudat fie Domnul!