Fereastra spre sens

Timp de citire: 4 minute

De curând am fost diagnosticată cu coxartroză. Această boală creează dureri care uneori simți că îți taie respirația și îți limitează mișcarea până la repaus absolut. Zăcând în pat, am adormit și am avut un vis. Iată ce s-a întâmplat:

Stăteam în pat și îmi simțeam corpul ca și când ar fi fost strâns de o menghină din cauza durerii. Deodată am simțit o adiere de vânt. Mă uit spre fereastră să văd dacă e deschisă. Nu era. Privirea îmi este atrasă de o lumină care se strecura tot mai mult prin tavanul care dispărea încet încet până când, iată, că în fața mea se desfășoară cerul atât de frumos, curat și albastru.

Fereastra camerei se deschide, pătrunde lumina și odată cu ea îmi apare stând fix pe pervazul ferestrei un vultur. Era atât de mare încât razele de lumină pătrundeau cu greu în cameră. Ochii galbeni cu pupile negre mă priveau cu răceală, dar în același timp și cu un soi de curiozitate ca și când m-ar fi întrebat: ”Ce faci? Îți plângi de milă?” M-am uitat și eu curioasă la el fiind impresionată de frumusețea lui. Avea capul și coada albe, iar corpul și aripile negre ca o noapte adâncă. Ghearele erau lungi și încovoiate și, privindu-le, m-au dus cu gândul la expresia: ”frumusețe răpitoare”.

Deși aveam fiori pe șira spinării uitându-mă în ochii lui și la aspectul lui impunător, la un moment dat, am simțit o tentație puternică de a mă apropia de el ca să-l mângâi. În ciuda durerii fac un efort ca să mă ridic din pat, mă apropii de el, dar el își îndreaptă capul către cerul care topise tavanul, își întinde aripile, își ia zborul și începe să planeze deasupra camerei mele continuând să mă privească.

Brusc mi-a venit ideea de a imortaliza momentul că doar nu vezi în fiecare zi un vultur planând deasupra camerei tale pe cerul care tocmai a făcut tavanul să dispară. Mă duc spre birou, mă așez, iau un pix și o foaie și încep să descriu imaginea uimitoare care tocmai se desfășura în fața ochilor mei.

La un moment dat simt cum podeaua se cutremură și începe să dispară lăsând doar porțiunea unde mă aflam eu la birou. Mă uit în jos și văd o prăpastie atât de adâncă încât uit de mine și simt doar un aer cald care vine din adâncime. Aud zgomot de aripi, vulturul începe să se înalțe tot mai mult spre cer iar privirea mea devine atât de agilă încât pot să-l văd în cel mai mic detaliu chiar dacă se îndepărtează de mine tot mai mult.

Dintr-odată îmi vine în minte un text din Scrisoarea a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Paul: ”În toate suntem stâmtorați, dar nu striviți; neclari, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți”. Cu cât vulturul se înalță, cu atât privirea mea devine tot mai ageră și îl însoțește. Cu cât el se înalță trăgând după el privirea mea, cu atât simt că durerea începe să dispară și lasă loc unei senzații plăcute de fascinație și libertate.

Pe cer însă, încep să se adune nori negri, iar vântul devine tot mai puternic. O ploaie torențială începe să cadă din nori. Furtuna se dezlănțuie, dar vulturul nu-și pierde echilibrul, nu se ascunde în stânci, ci continuă să zboare, iar vântul puternic îl împinge dincolo de nori acolo unde cerul este curat și albastru.

Mi-am adus aminte de somnul liniștit al lui Isus în corabia aflată pe marea învolburată pe timp de furtună. Pacea vulturului era la fel ca pacea lui Isus, netulburate de furtuna amenințătoare știind că ea este un imbold pentru a-și înălța și mai mult spiritul. Într-o ”furtună” asemănătoare a fost regele David când spunea: ”Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău căci Tu ești cu mine”.

Vulturul se înalță tot mai sus, însă ochii mei obosesc, îi închid și mă trezesc în camera mea. Încerc să mă mișc, dar simt ascuțimea durerii. Mă uit în sus și văd tavanul, mă uit spre fereastră și o văd închisă, mă uit la ceas și văd că secundarul se mișcă cu o precizie sfidătoare. Fac un efort să mă ridic, ajung în fața oglinzii și rămân perplexă: părul meu era alb, iar în locul mâinilor îmi crescuseră aripi negre.