Fereastra spre sens

Timp de citire: 5 minute

”Mântuiește-mă, Dumnezeule,

căci apele mi-au ajuns până la gât!

M-am afundat într-o mlaștină adâncă și n-am nimic de care să mă prind,

am căzut în adâncurile apei și curentul mă trage cu sine.

Am ostenit strigând, mi s-a uscat gâtlejul;

ochii mi s-au împăienjenit așteptând-l pe Dumnezeul meu.”

(Psalmul 69, Biblia Catolică)

În ”mocirla” depresiei

Sufăr de depresie de când mă știu. Ani de zile am fost în psihoterapie încercând să aflu răspunsul la nefericirea și zbuciumul meu. Prima întrebare care se pune în psihoterapie este: ”Ce vrei?”. N-am știu niciodată să răspund prea clar. Nu gândeam în termeni pozitivi, spre exemplu: ”Vreau să fiu fericită”, ci în termeni care exprimau dorința profundă de a evada: ”Vreau să scap de suferință, de vidul interior și uneori… chiar de viață”.

 Psihologii consideră că oamenii sunt buni în sine. Albert Elis spunea că și Hitler avea o doză de bunătate pentru că își iubea mama și câinele. Ideea asta mi-a adus un oarecare confort, dar am uitat-o repede. Eram prea obosită de gânduri și prea preocupată de propria persoană ca să disting ”razele” de bunătate dintr-un om. Vedeam numai la suprafață și simțeam cu adevărat prezența oamenilor numai când mă deranjau.

Psihoterapeuții au fost ca a doua familie pentru că m-au învățat să mă autoeduc și mi-au oferit instrumente necesare de autocunoaștere. Dacă eu obișnuiam să despic firul în patru al gândurilor și să mă adâncesc și mai mult în depresie, ei m-au învățat cum să despic firul în patru în mod eficient, adică să caut motivațiile profunde din spatele comportamentelor mele și să acționez rațional.

Întotdeauna ședințele de psihoterapie mă ancorau în realitate, îmi dădeau un sentiment că am un relativ control asupra vieții mele. Asta îmi aducea un oarecare control și eliberare. Însă ideea că oamenii în sine sunt buni nu m-a convins. Eram convinsă că ”omul este lup omului”.

Luminița de la capătul tunelului

Uitându-mă în jurul meu am constatat că există două categorii de oameni: în prima categorie intră oamenii pe care suferința îi înrăiește și în a doua, oamenii care se ridică deasupra suferinței și o transformă în înțelepciune. Mereu i-am admirat pe cei din a doua categorie. Oare cum reușesc?

Viktor E. Frankl spunea că, cu cât suferi mai mult, cu atât ești mai uman în măsura în care găsești un sens suferinței tale. Mai degrabă, spunea el, ești bolnav atunci când nimic nu te afectează.

Pe parcursul anilor însă nu m-am mulțumit să apelez doar la psihologi pentru a mă ”scăpa” de suferință, ci am apelat și la cea mai înaltă autoritate: Dumnezeu. De fapt, chiar așa l-am privit mulți ani: ca pe o autoritate în măsură să mă vindece de depresie. E adevărat că Dumnezeu este atotputernic și poate să vindece orice boală, dar în fața lui Dumnezeu nu merge să te târguiești. Am înțeles în mod greșit că Dumnezeu este acolo sus și e bun doar ca să ne îndeplinească dorințele.

Greu am ajuns însă să înțeleg adevărata lui natură, nu că ar putea fi cuprinsă cu mintea noastră limitată, dar esența Bibliei, și anume, că Dumnezeu este iubire, greu a pătruns în mintea și în sufletul meu.

Când am înțeles, însă, că Dumnezeu nu este o entitate distantă, ci un Tată iubitor, am început să-mi recapăt identitatea de fiică rătăcită și întoarsă la ospățul dat de Tată în cinstea ei.

Asta nu înseamnă că depresia a dispărut cu totul, nu înseamnă că problemele s-au dizolvat, însă acum am alți ochi cu care le privesc. Ele nu mă mai îngenunchează, ci au devenit ferestre și uși prin care îl invit pe Dumnezeu în viața mea.

Chipul lui Dumnezeu în oameni

Am construit acest blog ca o mărturie a faptului că întunericul nu are ultimul cuvânt de spus și că depresia sau orice altă suferință este o parte firească a vieții. Ce nu este firesc însă este să ne lăsăm învinși, înrăiți și acriți de suferință. Ce pot spune din propria experiență este că, permițându-i lui Dumnezeu și celor apropiați mie să îmi arate ieșirea din întuneric, am început să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Rațiune și credință

Cel care a avut o influență imensă asupra modului în care înțeleg astăzi creștinismul este episcopul catolic Robert Barron. El a subliniat de multe ori că formele noastre de suferință sau dependență exprimă setea noastră de Dumnezeu care a luat-o pe o cale greșită.

De curând m-am înscris la cursurile online ale Institutului fondat de el – Word On Fire. Este un spațiu imens în care oamenii își descoperă vieți pline de sens. Una dintre temele foarte des discutate în această comunitate este conflictul modern dintre credință și rațiune, știință și religie. Și eu am avut convingerea mult timp că acestea se află în conflict, dar multe studii din domeniul psihologiei, spre exemplu, demonstrează că virtuțile creștine oferă oamenilor sens și scop în viață.

Tot psihologii demonstrează că fericirea nu este o stare trecătoare născută din autosuficiență, ci pacea interioară care se naște din siguranța că ești văzut, auzit, ocrotit și iubit de însuși Autorul vieții tale: Dumnezeu.

Comuniune și recunoștință

În acest blog voi aborda multe subiecte care explorează relația dintre credință și știință și vă invit în această călătorie să descoperim împreună cum putem ajunge de la întunericul suferinței la lumina înțelegerii și la bucuria de a fi.

V-aș fi foarte recunoscătoare dacă ați lăsa un comentariu la ce v-a impresionat fie plăcut, fie neplăcut. Sunt deschisă la păreri diferite și critici constructive. Dacă însă îmi veți spune că o singură idee de aici v-a dat speranță, pentru mine și pentru oricine, va fi dovada supremă că Dumnezeu lucrează într-un mod minunat.